Iesit destul de putin la luminile rampei, dar cunoscut in Tinutul nasaudean ca un veritabil om de litere, Dan Popescu este prizonierul propriilor aspiratii, visuri si nazuinte pe care si le exprima prin scris. Realitatea pe care o prezinta este perceputa prin prisma emotiilor si a constructiei  sale sufletesti si spirituale. Idealul estetic promovat, nu este nici copia, nici deformatia vietii, ci transpunerea ei intr-o adevarata arta.  Pentru el, forma si continutul se afla intr-o deplina armonie, incantarea se intregeste cu admiratia. Scriitorul de la poalele Muntilor Rodnei este autorul a numeroase eseuri, poezii si proza scurta, critica literara, memorialistica si nu in ultimul rand a unor studii  pe teme religioase si monografice. Activitatea sa literara ar fi incompleta, daca nu am adauga si pe cea de jurnalist de exceptie si  mai ales de muzeograf la " Cuibul visurilor " din Maieru, satul copilariei lui Liviu Rebreanu. Aici il are ca mentor pe ilustrul profesor Sever Ursa, fondatorul acestui muzeu, caruia ii poarta un deosebit respect si o aleasa admiratie pentru tot ceea ce a facut de-a lungul anilor in amintirea marelui nostru scriitor. Intre lucrarile sale cu rezonanta emotionala, sunt demne de mentionat : "In lacrima timpului, Brezoaiele si Rodna ", "In vuietul timpului " , "Studii critice"si "Cuibul visurilor", volume care mi-au atras atentia in mod special, pentru continutul si forma atractiva a mesajului, dar si a valorii lor estetice. Exista aici un sir de reflectii existentiale, o anume filozofie despre viata, precum si accente de psihologie si sociologie, dar si marturisiri despre credinta si virtutile ei. Atractive si sensibile sunt acele crampeie din viata lui, scrise "cu coltul inimii ", pline de adevar si sinceritate. Simfonia timpului primeste valoare de metafora in doua dintre titlurile cartilor sale amintite mai sus ( lacrima timpului, vuietul timpului). Ca pe orice scriitor talentat, imaginatia il avantajeaza in mod vadit, fara sa fie lipsita de un oarecare mister. O analiza succinta asupra operei lui Dan Popescu, imi da posibilitatea sa subliniez faptul ca scrierile sale sunt rodul unui exercitiu artistic sensibil, bine asezat in structurile literare, innobilat de un limbaj autentic, expresiv si nuantat. Are o fraza bine inchegata, pusa pe soclul unui verb dinamic care invioreaza discursul narativ. Multe texte cuprind reflectii cu privire la categoriile fundamentale ale eticii : adevar, frumos, bine, etc, iar sentimentul iubirii este pus pe cel mai ales portativ al sufletului : " Iubirea este totul, restul nu este nimic. Sa iubim ceea ce niciodata nu vom vedea de doua ori ". Il ingrijoreaza insa soarta taranului si a satului romanesc, evocari de exceptie facute in eseurile :  "Satul traditional romanesc ", "Mor taranii nostri ?", Traditionalismul crestin al satului romanesc" sau " Academia satului romanesc ", in care isi exprima viziunea despre  aceasta lume a "vesniciei", cum o numeste Lucian Blaga. Dan Popescu este un peisagist notoriu, care surprinde frumosul in cuvinte simple, dar rostuite  intr-o stilistica aparte : "Somesul se zbuciuma ruginiu, oboseala zilei  este ruginie..., peste noi vantul curge ruginiu... " In critica literara se dovedeste un bun analist al poeziei si prozei colegilor si prietenilor sai  din zona, dar opineaza si asupra  unor opere importante din literatura nationala si universala. Acesta este cerul sufletesc al scriitorului Dan Popescu despre care se va scrie cu siguranta mult si bine.

Mircea Darosi.